ARBORELE SACRU PE ÎNTINSUL LUMII

"Nu exista un cult al arborelui însusi; sub aceasta
descriere se ascunde intotdeauna o entitate spirituala”,
Nell Parrot

Arborele este,unul dintre ele mai vechi,simboluri ale
umanitatii,cultul sau având o larga raspândire în lume.
Cea mai timpurie atestare a sa, datând din 4000 î. C.,
se gaseste inscriptionata pe cilindrii din Caldeea.
Se pare ca deja în acea perioada venerarea copacului
trecuse  printr-un proces de idealizare, arborele sacru
devenind unul dintre cele mai importante simboluri ale
religiei caldeene.

Pe monumentele asiriene din jurul anului 1000 î. C.,
reprezentarea copacului e din ce în ce mai conventionala
si apare între doua personaje care stau fata în fata,
care sunt uneori preoti sau regi într-o atitudine de
adoratie.Alteori personajele sunt creaturi fantastice:
sfincsi, grifoni, unicorni, etc.
Deasupra,e suspendat cercul înaripat,personificând
zeitatea suprema.
Dupa o cosmogonie feniciana, citata de Eusebius,
“primii oameni au vazut ca plantele cresteau din pamânt
si le-au considerat zeitati, asa ca le-au adus ofrande
din carne si bautura.”
De altfel, în Fenicia, Egipt, Babilonia, în Frigia, a
existat venerarea zeitatilor asociate cu viata vegetala,
care s-a extins apoi în Grecia si Italia.
Dupa mitologia egipteana, marele Osiris a fost la origine
un zeu al copacului.

Se spune ca, dupa ce a fost ucis, sicriul sau a fost
descoperit într-un trunchi de copac,iar de atunci
s-a vorbit despre el ca despre “cel din copac” sau
“singuraticul din salcâm”.
În India, cultul arborelui sacru reiese din referirile
din Vede,dar si din declaratia lui Curtius, dupa care
ostasii lui Alexandru cel Mare au observat ca indienii
considerau copacii drept zei,iar a rani un copac însemna
moarte.Ficus religiosa,identificat cu suprema zeitate
(Brahma),a ajuns sa fie cel mai venerat copac datorita
lui Gautama (Buddha), care a ajuns la adevarata
cunoastere lânga acest copac.
De altfel, în reîncarnarile sale anterioare, Gautama
insusi pare sa fi fost un spirit al copacului de 43 de
ori.Aceasta reprezentare primitiva a zeitatii copacului
a evoluat în doua directii:
-în primul caz, s-a trecut spre o forma de zeitate
asemanatoare omului,copacul fiind îmbracat sau sculptat
în forma omeneasca.
-in cel de-al doilea caz, pe masura ce zeul si-a extins
teritoriul absorbind alte zeitati locale, s-a considerat
ca el traieste doar într-un anumit tip de copac,care a
devenit apoi sfânt si simbolic pentru el.
La greci, arborele a fost cel mai timpuriu simbol al
divinitatii, fiind reprezentat astfel pe vazele antice,
pe tablele de marmura, pe vasele de argint si pictat
pe pereti.
La Dodona, Zeus era invocat în stejarul sau sacru.
La fel, în Roma antica, Jupiter a fost initial venerat
în forma unui stejar maret care a crescut pe Capitoliu.
Artemis era considerata în Arcadia zeita nucului si
cedrului, iar cultul ei s-a dezvoltat din obiceiul de a
atârna de copac o masca sau o imagine a spiritului
vegetatiei.
Emblema lui Apolo a fost laurul.
Nici un sanctuar nu putea fi întemeiat acolo unde solul
nu era bun pentru cresterea laurului,iar participantii
la rituri trebuiau sa poarte o cununa de lauri pe cap
si o creanga în mâna.
Arborele Afroditei a fost mirtul,care avea puterea de
a crea si de a perpetua dragostea, folosindu-se la
casatorii.
Atena avea ca arbore special al sau,maslinul.
Folosirea coroanelor, florilor si frunzelor avea si ea
o semnificatie religioasa.
În Grecia, aducatorul de vesti bune era recompensat cu
o coroana,iar invitatii ospetelor erau încoronati cu
flori.
Textele sacre caldeene mentioneaza folosirea crengilor
verzi în ceremoniile religioase.
La Sarbatoarea Tabernacolelor, israelitilor li se cerea
sa se înfatiseze în fata Domnului cu crengi.
La fel, în Persia si Armenia se obisnuia sa se poarte
o creanga la apropierea de zeitate.
În Egipt, la înmormântari se foloseau crengi de palmier
iar la sarbatori coroane de lotus.
În cazurile în care copacul venerat a murit si imaginea
zeului a fost sculptata în trunchiul si crengile sale
dupa aceea,se credea ca bucata moarta de lemn retinea
o parte  din puterea atribuita originar spiritului ce
locuia în el.
Druizii obisnuiau ca, atunci când un stejar murea,
sa-i dea forma unui stâlp,sau cruci si sa continue
sa-l venereze, ca pe o emblema a zeului.
În aproape toate partile lumii si în toate perioadele
istoriei,exista evidente ale credintei în existenta
spiritelor padurii sau a spiritelor copacului.
Desi acestea nu sunt întotdeauna clar diferentiate de
zei se recunosc prin faptul ca sunt neprietenoase fata
de de om,legând aliante cu copacii,plantele si animalele.
Atitudinea lor fata de oameni, este direct proportionala
cu  înfatisarea lor, care este mai mult sau mai putin
omeneasca.Se stie ca o mare parte dintre demoni au fost
la început spirite ale padurii sau ale copacului.
În Arabia, jinni erau niste monstri parosi,asemanatori
fiarelor si care puteau lua diferite înfatisari.
Jinni traiau în apropierea râurilor, sub copaci sau în
lacuri.Duhurile fantastice ale desertului egiptean traiau
în copaci sau în obiecte neînsufletite si erau temute de
pastori si vânatori.
În mitologia greaca si romana, exista o galerie de creaturi
salbatice ale padurilor, asociate îndeaproape cu viata
vegetala :
centauri,ciclopi,satiri,sileni,fauni,nimfe,zâne,driade,etc.
Poetii greci din vremea lui Pericle vorbesc despre un
întreg trib de demoni ai padurii numiti Panes ,din care
s-a ivit « Marele Pan »,reprezentat de obicei cu coarne si
picioare de capra, stând lânga un stejar sacru,sau lânga
un pin si tinând în mâna o creanga.
Uneori, spiritul vreunui arbore intra într-o fiinta umana
fiind atunci nevoie de serviciile exorcistului pentru
a fi eliberat de el..
Taranii care traiau lânga Muntele Etna nu adormeau
niciodata sub copaci în ajunul Sfântului Ioan de teama
ca spiritele copacilor ar putea intra în cel care doarme.
Duhurile padurii din Germania, Rusia si Scandinavia
aveau adesea proportii gigantice si forma unui animal.
Demonul rusesc al padurii, Ljeschi, putea lua multe forme,
îsi putea modifica si statura,dar aparea cel mai des ca
un barbat îmbracat în piele de oaie, uneori cu un singur
ochi,caruia îi placea sa însele calatorul si sa-l puna la
grele incercari.
Ideea salbaticului padurilor apare si în Brazilia, dar si
în India,sub numele Curupira,în timp ce în Peru,exista
traditia fantomei padurii.
Exista si mituri sau traditii în care copacul intra
într-o relatie speciala cu omul.In aceste mituri, copacul
este considerat sursa din care s-a ivit rasa umana , sau
este considerat locul în care sufletul se retrage dupa
moarte.
O alta credinta derivata din relatia dintre om si arbore
este conceperea copacului ca legat de soarta unui individ,
a unei familii sau a unei comunitati.
În unele traditii,viata persoanei e atât de conectata de
cea a plantei,încât vestejirea acesteia e imediat urmata
de moartea omului.
Relatia mistica dintre om si copac e ilustrata si într-o
veche credinta germana dupa care un copil bolnav pus în
gaura facuta într-un copac se va vindeca îndata ce se
vindeca si rana copacului.Daca moare copilul si arborele
supravietuieste,sufletul copilului va locui în el.
În multe sate nemtesti exista câte un copac pe care
satenii îl priveau ca pe copacul vietii ce  reprezenta
întreaga comunitate.
De la astfel de conceptii, tranzitia catre perceperea
arborelui ca simbol al prosperitatii si fecunditatii
a fost usoara.

Având radacinile adânc înfipte în lumea de jos,lacasul
misterios al sufletelor plecate în care se afla
cunoasterea viitorului si fiind adesea locuit de zei
sau de fiinte demoniace,copacului i s-au atribuit
virtuti de oracol.Puterile profetice speciale atribuite
stejarului care crestea la Dodona erau explicate prin
faptul ca radacinile sale se afundau mai adânc in pamant
decât ale oricarui alt copac,raspunsurile sale fiind
interpretate din freamatul crengilor si din murmurul
izvorului sacru din care se hranea.

Arabii care venerau arborii sacri ca lacasuri în care
coboara îngerii sau jinni,credeau ca un bolnav care
adoarme sub un astfel de copac primeste sfaturi în vis
pentru îmbunatatirea sanatatii.
Una dintre cele mai interesante credinte referitoare la
acest subiect este conceptia larg raspândita a copacului
-lume sau a copacului cosmogonic care apare la caldeeni,
egipteni, persi, hindusi, chinezi, japonezi,la rasele din
Europa de Nord, Noua Zeelanda si America.

Un imn de origine acadiana prezinta un copac care creste
în gradina din  Eden ,langa Eridu,un oras care a înflorit
între anii 3000 si 4000 î. C.
Este vorba despre un arbore înaltat în centrul pamântului,
ale carui radacini patrund în adâncimea abisala a apelor
unde îsi are lacasul Ea, zeita întelepciunii si al carui
frunzis sustine cerurile primordiale, umbrind pamântul.
Traditia indiana, înca în cele mai vechi texte înfatiseaza
Cosmosul ca un arbore urias. În Upanisade,Universul este
un „arbore rasturnat”,având radacina împlântata în Cer si
ramurile deasupra întregului Pamânt.
In Mahabharata,arborele cosmic ajunge sa exprime nu numai
universul,ci si pozitia omului în lume.
În toate aceste legende,se remarca supravietuirea ideii
despre suflet si acceptarea imortalitatii acestuia .
Dar,întotdeauna a existat înclinatia,de a inchide sufletul,
într-un lucru viu.
Orice articol având ca subiect mitul arborelui sacru ar
fi incomplet daca nu ar aminti traditia paradisului,a
gradinii ideale care se regaseste la toate popoarele
antichitatii,si si care reprezinta lacasul zeilor,taramul
spiritelor binecuvântate si locul în care s-au aflat
parintii omenirii .
Traditiile timpurii leaga paradisul de un copac sfant sau
de un munte legendar..
În traditia indiana, gradina Indrei, situata pe Muntele
Meru,continea cei cinci copaci care se iveau din ape,sub
care zeii se bucurau de florile luminoase,de fructele ce
confereau nemurirea si de cântecele pasarilor.
A doua conceptie a paradisului ca loc al primilor oameni
se regaseste în legenda gasita pe un sigiliu babilonian
stravechi a unui alt cuplu originar,cea a lui Maschia si
Maschiâna,care s-au ivit dintr-un copac în Heden,un loc
incântator unde crestea copacul vietii,ale carui fructe
confereau putere si imortalitate.
Cei doi copaci mistici ai paradisului biblic îsi gasesc
corespondentul în cedrul sacru al caldeenilor care,pe
lânga faptul ca era copacul vietii,fiind utilizat în
riturile magice pentru readucerea fortei si vietii corp,
era, de asemenea considerat"revelatorul oracolelor
pamântului si cerului”. In miezul sau era scris numele
zeitei întelepciunii, Ea.

Cuplului primordial Adam si Eva,care a cazut din Paradis,
biserica timpurie i-a dedicat ziua de dinaintea Craciunului.

Astfel,pomul de Craciun a devenit reprezentarea copacului
primordial ce poarta în fructe luminile raiului si acopera
cu crengile lumea întreaga.In felul acesta pomul de Craciun
contine în el întreaga istorie a venerarii arborelui sacru.
Nu am amintit aici decât câteva din liniile de interpretare
si din exemplele care fac din arborele sacru un simbol care
trezeste constiinta totala a omului, deschizând-o catre
universal.

BIBLIOGRAFIE:
Eliade Mircea: Sacrul si profanul
Frazer James George: Creanga de aur
Emile Durkheim: Formele elementare ale vietii religioase.